Abuzul narcisic se insinuează în viața cuiva ca o ceață densă, nevăzută care, chiar dacă nu lasă vânătăi fizice (deși, de multe ori acestea vin „la pachet” cu rănirea emoțională), îi distruge lent și metodic arhitectura interioară.
Ceea ce aș vrea să analizez în acest articol nu este de ce un suflet rănit în felul acesta nu găsește puterea de a rupe legătura (acest aspect l-am tratat într-un articol anterior), ci de ce este atât de grea recuperarea după o astfel de relație toxică și mai ales de ce aceste persoane ajung în același tip de relații. Cineva mai puțin familiarizat cu subiectul ar zice că e vorba de ghinion. În realitate este vorba de un mecanism psihologic profund prin care legătura traumatică este o repetare a unui model învățat în copilărie și este alimentată în mod constant la nivel subconștient de emoția copleșitoare a vinovăției.
Vulnerabilitatea în fața fascinației care apare înaintea tiraniei unui partener narcisic nu este întâmplătoare, ci își are rădăcinile într-o istorie familală marcată de disfuncționalitate. Persoanele cele mai predispuse să cadă în plasa unor astfel de parteneri sunt adesea cele care au fost crescute de părinții imaturi emoționali sau cu trăsături narcisice, imprevizibili, neglijenți sau critici. Copilul se adaptează acestui mediu devenind hipervigilent, orientat spre performanță și preocupat de a gestiona stările emoționale ale părintelui. El ajunge astfel să creadă că singura cale către a fi iubit este să muncească neîncetat pentru a câștiga iubirea și acceptarea părintelui, neglijând-și cronic propriile nevoi.
Când un narcisist apare în viața adultă, el nu face altceva decât să reactiveze modelul relațional a copilăriei. Drama, critica, urmate de scurte perioade de afecțiune intensă sunt paradoxal familiare și implicit sunt confundate cu intimitatea profundă.
Odată ce legătura se consolidează, narcisistul care este un maestru al manipulării, nu-și asumă nicio responsabilitate, ci o proiectează complet asupra celuilalt, implementând tactica perversă a inversării rolurilor. Victima este acuzată că e instabilă emoțional, prea dificilă sau lipsită de răbdare. Atunci când reacționează la abuz, nu face decât să alimenteze credința că ea este problema și că abuzul nu ar fi apărut dacă ea ar fi fost ok. Această vinovăție cronică devine o ancoră psihologică, menținând victima în relația toxică prin intermediul credinței că dacă ea nu ar fi greșit, nu ar fi avut parte de acest tratament.
Credința asta este instalată încă din copilărie, orice copil abuzat ajunge să internalizeze vinovăție ca mecanism de apărare, nu există alternativa că părintele să fi greșit fundamental față de propriul copil. Cu alte cuvinte, în plus față de trauma emoțională și /sau fizică, acest copil aduce în viața de adult foarte multă vinovăție însoțită de credința fundamentală „Dacă nu aș fi fost greșit, nu aș fi meritat corecția”.
De ce tiparul se repetă de cele mai multe ori și în următoarele relații?
Această condiționare emoțională din copilărie predispune persoana să aibă dificultăți în a identifica semnalele unei relații sănătoase. Fiind antrenată să asocieze iubirea cu intensitatea, cu haosul și cu turbulența emoțională, ea dezvoltă asocierea că o relație stabilă, bazată pe comunicare deschisă și respect reciproc este plictisitoare și lipsită de autenticitate. Dar cel mai puternic adeziv care ține victima în acest tip de relații, pe lângă frica teribilă de singurătate (alimentată de izolarea impusă de narcisist), este vechea convingere că nimeni altcineva nu o va cunoaște, nu o va accepta și nu o va iubi. Atât de cunoscuta iluzie de siguranță oferită de legătură toxică este preferabilă liniștii complet necunoscute din afara ei.
Drumul către eliberare începe cu primul pas, și anume să conștientizezi vinovăția care rulează în fundal. Următorul pas este să înțelegi că vinovăția resimțită este o emoție falsă, indusă prin manipulare pe care ai internalizat-o. E un bagaj pe care l-ai cărat în tot acest timp și nu era al tău. Poți începe să o pui la îndoială, este vital. Așa începe procesul de transformare a vinovăției în responsabilitate asumată față de propriul sine și de redobândire a autonomiei personale.
Principalul reper este recunoașterea abuzului ca fiind ceea ce este, un abuz.
În acest punct, sprijinul terapeutic devine o busolă esențială deoarece va valida realitatea clientului prin crearea unui spațiu sigur și a unei perspective obiective, îl va ghida în munca proprie de deconstrucție a vinovăției induse, de recunoaștere a tiparelor de abuz și de a crea o viață în care grija față de sine nu este un act de egoism, ci o expresie firească a respectului pentru propria existență.
Referințe bibliografice
Gibson, L. C. (2015). Adult Children of Emotionally Immature Parents: How to Heal from Distant, Rejecting, or Self-Involved Parents. New Harbinger Publications.
Herman, J. L. (1992). Trauma and Recovery: The Aftermath of Violence—from Domestic Abuse to Political Terror. Basic Books.
Stern, R. (2018). The Gaslight Effect: How to Spot and Survive the Hidden Manipulation Others Use to Control Your Life. Harmony. Campbell, W. K., & Miller, J. D. (Eds.). (2011). The Handbook of Narcissism and Narcissistic Personality Disorder: Theoretical Approaches, Empirical Findings, and Treatments. John Wiley & Sons.
Leave a Reply